De când mă știu mi-a plăcut și am reușit să fiu punctuală. Asta până a apărut A în viața noastră (a mea și a lui Sebi). Încă îmi place să fiu punctuală și îmi doresc...doar că nu îmi mai iese. Când era mic mai era cum mai era, dar de când merge ... aleargă, prin casă totul s-a transformat într-o cursă în a fi gata la timp și a ajunge la ora pe care o cere fiecare situație. În situațiile importante gen programări reușesc să plec din casă cu 10-15 minute înainte de ora programării, dar intervine alt factor ... Dumnezeu. Oare încearcă să ne învețe pe toți Time Management-ul? Te urci în mașină demarezi în trombă și te grăbești și te grabești...și prinzi bariera...trece trenul apoi iți iese în cale o mașina de școală uitată pe banda a doua...și lista continuă. După ce te enervezi, iți trec nervii, ajungi, te chinui cu locul de parcare, alergi și reușești cu o diferență de 5-10 minute să ajungi la locul cu pricina. Rezolvi treaba și pleci acasă relaxat...nu te mai grabești. Și stai și te gândești că Dumnezeu e genial și întreg Universul e o mașinărie perfectă. Ce gândești aia atragi! Dacă am reuși să fim relaxați mereu poate nu am mai prinde bariera sau mașina de școală pe banda a doua, sau poate ca da. Dar dacă am fi relaxați am întarzia tot 5-10 minute dar măcar am fi ZEN. Încă nu am găsit o soluție la time management, dar știu că Dumnezeu vrea să cultive în noi răbdarea...prin orice mijloace. Așa că: cere și ți se va da...instant chiar, doar Dumnezeu e genial, nu?
P.S.: Voi cum rezolvați treaba cu Time Management-ul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu